Farmecul clipelor simple – MINUTUL DE FILOSOFIE 15

Am citit acum câteva luni cartea lui Alain de Botton – ”Despre farmecul lucrurilor plictisitoare”. Acolo, printre primele povești, descria o scenă dintr-un aeroport. Îmi plăcea fiecare cuvânt așternut pe hârtie, fiecare semn de punctuație care punea o pauză în desenul meu mintal, fiecare pauză făcută și fiecare suspin.

Am admirat povestea scrisă acolo și am identificat-o de fiecare dată când am fost în aeroport.

sala de asteptare aeroport

Povești de dragoste, povești cu familii, flori, lacrimi și suspine. Cele mai dulci povești le găsești atunci când avionul aterizează. Când respirația fiecărui pasager se oprește, inima se urcă în gât și fiecare încearcă să își stăpânească emoțiile. Își adună gândurile ce le-au aranjat timp de câteva ore în zbor, coboară din avion și pășesc, cu pas rapid spre ușile ce le vor dezvălui chipurile celor dragi ce îi așteaptă și ei cu un nod în gât.

În aeroport vezi cele mai frumoase povești de dragoste. Ultima poveste pe care am admirat-o, a fost atunci când, cu o foaie de hârtie în mână, pe care scria un nume, am așteptat-o pe prietena mea să aterizeze.

O poveste de dragoste, evident, cu un el și o ea, dar și un el mai mic, un bebeluș. Ea probabil muncea în Londra, în timp ce își creștea bebelușul, iar el era deja în România.

Mă uitam la el, avea sute de stări pe care nu putea să și le exprime pentru că, probabil societatea l-a învățat că bărbații sunt puternici, ei nu plâng niciodată. Era agitat, stresat, fața i se înroșise, iar ochii erau inundați de lacrimi sărate pe care cu greu încerca să le oprească.

Era un bărbat tânăr, blond, înalt și slab. Un om tânăr, ce stătea cu mâinile la spate, ascunzând un imens buchet de flori.

Avionul aterizează. Începe și mie să îmi bată inima, molipsindu-mă de la starea bărbatului și gândindu-mă cât de fericită sunt, pentru că prietena mea se întoarce acasă, după o vacanță lungă. Nu îmi pot lua ochii de la el, vreau să îl văd luând-o pe ea în brațe.

Îi urmăresc privirile ce i se îndreaptă către ușa automată. Văd în depărtare o femeie blondă, cu părul prins în coadă și un bebeluș legat de pieptul ei. Merge repede, cu pași mari, în timp ce fața ei se înroșește. Am impresia că nu respiră deloc și că îi vor exploda tâmplele, dacă nu va lăsa lacrimile să se rostogolească din ochii ei albaștri, pe obraji.

El a luat forma unei statui, uimite și de-a dreptul încremenite. Drept, cu mâinile la spate, îi urmărește fiecare pas, cu care se îndreaptă către el.

d2c1e6d8430b0c9eb2cae60e3893026bEa a fost prima care a trecut de vamă. Ajunge la ușa ce îi despărțea, și el îi sare în brațe. Acum îi desparte doar bebelușul lor, ce stă prins de pieptul mamei. Se îmbrățișează îndelung și lacrimile se rostogolesc în sfârșit din ochii amândurora, însă stânjeniți de cei din jurul lor, le șterg rapid, se sărută, apoi amândoi sărută obrăjorii dolofani ai bebelușului.

baby-airport

 

Sunt fericiți, acum, sunt împreună. Fericirea lor îmi așază și mie un zâmbet pe față. Mă simt fericită că s-au întâlnit, chiar dacă nu îi cunosc. Iubirea lor m-a molipsit, acum aștept nerăbdătoare să iasă și prietena mea, care ce să vezi? are fața la fel de roșie precum o avea și acea femeie.

Ce e ironic? E că mereu am urmărit poveștile astea pe aeroport, dar niciodată nu m-am gândit că ar fi o zi în care cineva mă va aștepta cu lacrimile în ochi, imediat după ușile vreounui aeroport.

Cu drag,
Adelena

 

 

Please follow and like us:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *