Am evadat din lumea digitală la munte. Am ieșit pentru câteva zile sa mă recreez, să îmi caut inspirația, să îmi umplu plămânii cu aer curat și rece de munte.

Nu am mers foarte departe de Iași. Doar la câțiva kilometri, la Toplița, cu o gașcă de prieteni. Drumul nu e lung, cam 3 ore, dar plin de peisaje fabuloase.

Cu cât te apropii mai mult de Toplița, cu atât mai mult se înalță copaci poleiți ca nişte soldaţi muţi şi reci, cu zale de gheaţă..

În gașca de prieteni sunt și doi copii. O fetiță de 3 ani – Sofia și un băiețel de 10 ani – Alex. Am intrat în lumea lor cu pași mărunți. Cam ca ai lor. I-am ascultat râzând, plângând, oftând și vorbind despre tot și despre toate.

Băiețelul privea cu ochi sclipitori pe geamul mașinii fiecare munte și copac înzăpezit. După câteva momente de liniște, băiatul spune: ”Pot să cuceresc muntele ăsta, fără niciun echipament! Pot să îi cuceresc pe toți! Tu poți să faci asta?” Auzind întrebarea lui, creierul meu deja dădea să răspundă. “Nu! Că e frig, e periculos, obositor etc etc.”

Nu i-am răspuns la întrebare pentru că entuziasmul și încrederea lui continuau să curgă. M-am oprit o clipă din gânduri. Am pus stop! Am privit muntele și am schimbat perspectiva. Alex continua să spună cu o bucurie și credința imensa: “Pot să urc și muntele ăsta!”

Mă gândesc, oare de ce creierul meu a început sa îmi tot pună bariere? Unde am pierdut abilitatea asta de a crede orbește că pot să fac anumite lucruri? Am uitat să mă mai las purtată de credință. Să cred că pot realiza lucruri aparent simple, fie ele să urci un munte sau să scriu o poezie.

Când eram mică, nu avem atât de multe blocaje mentale. Trăiam într-o lume în care eram supererou. O lume în care puteam face tot ceea ce îmi doream sau chiar dacă nu le făceam până la capăt, mă bucurăm de traseu și de încrederea pe care o căpătam.
Când eram mică visam cu ochii deschiși, fără vreo piedică și fără ca cineva sa mă trezească brusc cu un teanc de facturi, acte sau deadlineuri.

Oare e de la “boala” asta, numită maturitate? M-am cufundat în probleme, în lucruri tehnice, în frici și zone de confort? Am pierdut curajul și credința pe drum. Am devenit fricoasă. Și sunt sigură că, la fel ca mine ești și tu, dragul meu cititor.

Eu te provoc! Hai măcar odată pe zi să credem că putem să facem orice. Că putem să urcăm un munte fără echipament! Să visăm măcar odată cu ochii deschiși că putem ajunge la stele sau că putem crea ceva anume. Să împrumutăm din inocenta și iubirea copiilor și sa fim și noi supereroi în propria noastră viață. Nu zic să trăim inconștient și fără asumări, ci să credem că putem și să mai eliminăm din blocajele mentale pe care le-am tot înmagazinat în mici dosare imune la antivirus.

Fără frică și fără piedici, hai să urcăm un munte! Părăsește zona ta de confort și aruncă-te în noi aventuri. Eu am pornit deja. Tu ce faci? Fii iubire, dragul meu super-erou!

Cu drag,
Adelena


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *