Puțină umanitate – MINUTUL DE FILOSOFIE 20

Primăvara și-a intrat în drepturi și spun asta văzând oamenii mergând pe stradă ca niște furnicuțe, parcă cu mai multă voioșie, cu zâmbetul mai mare pe fețe și cu o energie ceva mai pozitivă.


Zilele trecute a fost destul de cald afară, așa că, am ieșit în oraș la o plimbare inspirațională. M-am urcat în autobuz, cu castile în urechi, cântând de zori. Acum, scriind asta mă gândesc, oare cântam cu voce tare?
Am mers câteva stații bune până am ajuns la destinație. Am coborât din autobuz și de data asta, dansând am dat startul plimbării mele. Soarele era așa simpatic, până și razele lui dansau pe melodia din căști.
Mă bucur că odată cu venirea căldurii și a primăverii se încălzește, și energia mea se ridică și parcă ușor, ușor renasc și vibrez la unison cu natura.
V-am zis că cele mai multe idei, pentru scris sau pentru campanii de marketing ori postări îmi vin atunci când mă plimb pe străzi și ascult muzică în căști?
Energia orașului mă inspiră. Fiecare om îmi da o energie aparte, îmi transmite o stare. Soarele și el îmi pune un zâmbet pe față, vântul îmi trece prin păr, iar verdele copacilor îmi colorează sufletul.


În toată povestea mea primesc un mesaj, care îmi întrerupe melodia pe care o ascultam. Mă opresc, citesc mesajul, iar când ridic capul, văd un autobuz oprit în stație, plin de oameni.
Încerc să înțeleg ce se întâmplă, de staționează atât de mult. Văd șoferul coborând, uitându-se la ușa de la mijloc unde era un domn în scaun cu rotile ce voia să urce în autobuz.
Șoferul, un domn cărunt, cu barbă, grăsuț, cu ochelari și o privire atât de blândă, de mai că ai spune că e Moș Crăciun, intră în autobuz să îl ajute pe domnul cu scaun cu rotile, să urce.
Pasagerii autobuzului îi fac loc, iar șoferul deschide rampa de intrare. După ce deschide rampa, șoferul coboară, îl ajută pe domnul respectiv să urce, îl securizează la mijlocul autobuzului cu centura de siguranță, apoi strânge rampa.
După ce se asigură că rampa este fixă, îl mai verifică odată pe domnul respectiv să vadă dacă totul este bine, moment în care, domnul în scaun cu rotile îi prinde mâna șoferului și i-o apropie de față în semn de mulțumire și respect.
Pasagerii din autobuz se uită la cei doi. Unii cu bucurie și recunoștină pentru că mai există oameni ca aceștia doi și unii se uită cu frustrare și discordie, pentru că întârzie la muncă sau pur și simplu, pentru că au o ceață pe ochi care nu îi lasă să vadă partea frumoasă a ceea ce tocmai s-a întâmplat.
Ce am văzut astăzi, pentru mine, însemnă umanitate, iubirea aproapelui, recunoștință și bucurie. Pentru mine, acest lucru a venit ca întăritor al gândului că umanitatea există și că peste tot răul ce se tot răspândește în mass media, sunt oameni simpli care fac lumea un loc mai bun, acolo în pătrățica lor.

W.E.B. du Bois spunea : “Crede în viață! Întotdeauna ființele umane vor căuta să progreseze spre o viață mai bună, mai bogată și mai deplină – și ăsta este dreptul lor inalienabil.”

Eu cred în oameni, cred că fiecare om în pătrățica lui își ajută aproapele și mi-aș dori să nu mai aud pe alții vorbind urât despre alții, ori despre această țară frumoasă.

Anton Pann, în scrierea lui – ”Povestea vorbii”, spunea că – ”Gura lumii numai pământul o astupă.”
Însă eu sunt o idealistă, așa cum am scris și în articolul – ”Sunt o idealisă” și cred într-o lume mai bună, așa că aleg să văd lumea așa, cu oameni iubitori și frumoși!

Tu cum alegi să vezi lumea ce te înconjoară? Ce povești asemănătoare ai mai văzut?

Cu drag și recunoștință,
Adelena

fbt

 

Be the first to reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *